,,Viata este un joc dur si halucinant, viata înseamnă salturi cu parasuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi si să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă vointă să ajungi în punctul cel mai înalt si să te simti nemultumit." – Paulo Coelho
Ciudat cum ne
facem simtita prezenta in lume. Ne-am obisnuit atat de mult sa credem ca nu
reprezentam decat cariere, copii, sume de bani, conturi in banca si mosteniri
pe care sa le lasam urmasilor. Dar nu e deloc asa. Amprenta noastra e mult mai
importanta de-atat. Ar fi mult prea trist, altminteri.
Banii nu ne
definesc, nici casele, nici masinile pe care le avem. Ne definim prin emotii.
Prin relatiile pe care ni le cream. Prin valorile pe care le pretuim cu emotie
si adevar, prin felul in care simtim, deplin si adevarat, sau gol si lipsit de
ecou.
E asa de frumos
freamatul noastru... ca o efemeritate care, totusi, dureaza la infinit. Mi-am
lasat amprentele pretutindeni prin Brasov, Sibiu, prin Ploiestiul meu drag,
prin Bucuresti, Timisoara, prin intreaga lume. Sunt parte a acestor locuri
pentru simplul fapt ca am respirat cu nesat aerul rarefiat al inaltimilor de
multe, am ascultat linistea muntelui si i-am invidiat maretia, pentru ca am
tanjit cu atat de mult dor sa mananc la Capsa, pentru zilele si noptile in care
am batut la pas drumurile de la Universitate.
Suntem umbre pe
lume, dar care totusi au o forta interioara incomparabila cu orice altceva din
Univers. Pentru ca iubim hiperbolic, risipim gesturi, traim expansiv si
raportat la infinit.
Sunt atat de
multe lucruri frumoase care zac in noi... Pacat ca am ramas cu atat de putin timp sa sondam
adanc. Si lasam prapastia sa
se caste intre aparentele fizice si frumusetea noastra interioara.
Cantai atat de frumos, ca si cum mi-ai fi strigat toate misterele lumii, ca si cum moartea ne astepta in nota cea mai joasa, ca si cum nu mai existam- eram diluati, neoameni, forme ingenue primitive, dinti de fiara, soapta molcoma.
Oare s-au inventat capsule care sa depoziteze gandurile? Tare mi-as dori asa ceva. Prea multe mor inainte sa se articuleze pe sine. Doar cateva ajung la disectie. Restul pe scufunda in haul fara-de-nume.
E agitatie in Piata Sfatului, strazile inguste sunt neincapatoare. Cladirile strajuiesc, dar parca ar vrea sa se pravaleasca de somn.... Aude voci si strigate indepartate, cineva o cheama, dar strigatul lui ramane ca o senzatie, si atat. Cuvantul ii da tarcoale, o ademeneste, ii mangaie pleoapele tremurande si se inchide ermetic intr-o celula de oxigen pe care o respira nesatios muntele. Muntele vrea totul- oamenii sunt ai lui, cerul cu puzderia de stele, luminile si culorile, senzatiile, toate... Nu si-a gasit timp sa il invidieze, dar parca ii pare rau ca noaptea nu e a ei, doar a ei... Stie insa ca ea nu ii apartine, ca nu o stapaneste inca de tot, ca pe ceilalti. Ca o fiara blanda, care ar vrea sa muste dar nu a invatat inca cum. 
doar o clipa...
Fiinta cu ochi albastrii stie ca traieste intr-o societate utopica. O lume in care oamenii simpli ajung sa se balbaie in politici pe care nu le pot intelege. O lume care se reduce trist la imprumuturi nesfarsite de la FMI si la crize economice, nervoase and so on. Societate pe care o vede refuza sa invete din istorie. Se bate cu pumnul in piept si continua sa marsaluiasca haotic spre un lucru care incepe sa-si piarda concretetea... 
